Viaţa Lui Zamolxe

66200587

Viaţa Lui Zamolxe

Cartea ’’Viaţa Lui Zamolxe’’ este prima încercare din literatura romană de a prezenta cititorilor o biografie coerentă a Lui Zamolxe Arianul, portretizat ca zeu mesianic şi erou civilizator al geto-dacilor şi prin ei al neamului românesc, urmaş al lor printr-un îndelung proces de etnogeneză. Mi-a fost călăuză informaţia culeasă din resursele istorice (vide infra, precum şi bibliografia) şi din tot ce înseamnă ethosul popular românesc, ca fiind de origine preponderent getodacică, pusă în evidenţă de către etnologi, antropologi şi istorici (vide bibliografia – Ion Ghinoiu şi Romulus Vulcănescu).

Proiectul cărţii a devenit viabil abia în ultimii ani, prin abundenţa informaţiilor despre civilizaţia tracilor şi a ramurii ei celei mai viguroase, cultura geto-dacilor, locuitorii de la nord de fluviul Dunărea (vechiul Istru). A contribuit la aceasta mai cu seamă curentul istoric modern romanesc numit dacism, relansat de către intelectualul român basarabean Andrei Vartic.

Viaţa Lui Zamolxe cuprinde o paletă panoramică de valori spirituale oferind o biografie care, prin marea distanţă în timp şi resursele istorice cunoscute deocamdată, face că în esenţă portretul literar al Lui Zamolxe să fie de factură mitică şi legendară. Biografia prezentă reprezintă redescoperirea unei identităţi considerată de mult timp pierdută, Zamolxe Arianul Fiul Lui Dumnezeu, personaj uman devenit pentru geto-daci zeu al luminii, al vieţii şi al învierii.

Folosind actualul calendar se pot identifica anii cheie ca puncte de referinţă în viaţa protagoniştilor. Zamolxe se naşte în ziua de Crăciun a anului 560 i.e.n., cu circa 20 de ani după venirea pe lume a lui Pythagoras/Pitagora. Filosoful Pythagoras merge în Egipt în anul 535 î.e.n., apoi în Babilon în anul 525 î.e.n., iar în anul 520 i.e.n. revine în Ionia, în insula Samos, locul lui de baştină. În anul 520 î.e.n. Zamolxe se întâlneşte cu Pythagoras în Samos unde rămâne să înveţe alături de înţelept timp de 2 ani. În anul 518 i.e.n. Zamolxe pleacă în Babilon unde stă 3 ani, apoi în drum către Egipt se opreşte la Ierusalim în anul 515 î.e.n. În acelaşi an ajunge în Egipt unde rămâne alţi 3 ani, după care revine în Dacia în anul 512 i.e.n. Călătoria iniţiatică prin lume a Lui Zamolxe Arianul a durat 8 ani. Evenimentele cunoscute ale acelor timpuri, precum sunt cucerirea Babilonului de către Cirus cel Mare în anul 535 i.e.n., ocuparea Egiptului de către persi în anul 525 i.e.n. şi sfinţirea celui de-al doilea templu în Ierusalim în anul 515 i.e.n., sunt ani istorici cheie.

Scopul major al acestui volum este în egală măsură de a crea biografia mitică şi legendară a omului-zeu Zamolxe şi totodată de a oferi spre inţelegere componentele spirituale zamolxiene existente în prezent printre români. Asamblarea acestor idei ca spiritualitate contribuie la înfiriparea neozamolxianismului, noul imaginar religios în curs de constituire printre români. Zamolxianismul modern nu este o simplă religie, ci o spiritualitate vizionară. Lucrarea de faţă ajută structurării şi dezvoltării fundamentului spiritual al acestui crez cu rol identitar pentru neamul românesc.

Pentru o mai bună veridicitate a tablourilor descrise, maniera de exprimare a naraţiunii se adaptează fiecărui cadru în care se desfăşoară acţiunea. Graiul părinţilor Lui Zamolxe este popular, dar Zamolxe ştie să se adapteze limbajului interlocutorului. Textele care redau scrisori conţin nume proprii şi anumite cuvinte cu caracter religios şi filosofic care apar adesea chiar în limba lor originară.

Apelaţia cuiva se poate schimba în funcţie de mediul social în care este prezentă persoana respectivă. Astfel geţii folosesc numele Zamolxe, grecii pe cel de Zamolxis (Pythagoras îi spunea adesea Zamolxion inferând o legătură cu zeul solar Apollon), iar persanii, iudeii şi egiptenii acelor timpuri Îl numesc Zamolxes. Zarathushtra, fondatorul religiei zoroastre, era la acea vreme un nume propriu foarte important pentru persanii antici. Zoroastru este numit de către greci Zoroaster, persanii Îi spun Zarathushtra. Fluviului Dunărea, numit de grecii antici Istros, geţii îi spun Istru sau Dunara. Cadrul narativ are loc mai cu seamă în sfera influenţei culturii greceşti antice, unde dacilor li se spun geţi sau traci. Dar geţii între ei îşi zic mai ales rumâni şi daci (id est oameni lupi), numindu-şi ţara Dacia sau Dachia (ţara Lupilor). O listă cu echivalenţe romaneşti ale numelor proprii, un mic dicţionar de termeni şi sumare în limbile romană şi engleză se află la sfârşitul cărţii.

Prezentarea de faţă elaboreză sistematic etapele vieţŃii personajului principal. Aflăm mai întâi despre împrejurările naşterii Lui Zamolxe Arianul şi anii petrecuţi de El în Dacia. Urmează plecarea Sa în pelerinajul spiritual în lume, primul popas fiind Ionia, în insula Samos, unde Zamolxe invaţă cu inţeleptul Pythagoras. De acolo, la îndemnul lui Pythagoras, Zamolxe merge în Babilon, Iudeea şi Egipt, refăcând în linii mari călătoria spirituală a maestrului Său şi aprofundând la surse cele invăţate cu Pythagoras în Samos. Plecarea Lui Zamolxe pe urmele lui Pythagoras este scenariul cel mai probabil să fi avut loc la acea vreme. După revenirea Sa în Dacia, Zamolxe deschide o scoală sacerdotală, devine Mare Preot, vicerege şi apoi rege, iniţiind reforme sociale şi religioase de esenţă, jalonând astfel o direcţie de evoluţie poporului dac şi implicit neamului românesc.

Sursele informative vechi şi noi atestă natura complexă a personalităţii Lui Zamolxe faptul că El a fost: DAIMON GETIC (Herodot), INIŢIAT (Strabon, Iordanes, Herodot), LEGISLATOR (Diodor din Sicilia), MARE PREOT ŞI REFORMATOR RELIGIOS (Herodot, Iordanes, Strabon), MEDIC PSIHOTERAPEUT (Platon), PROFET (Strabon), REGE (Herodot, Platon, Iordanes), ZEU (Herodot, Platon), ZEU TOTEMIC URS (Porphyr, R. Vulcănescu), ZEUL CARPATIC AL NEMURIRII (Al. Busuioceanu) ZEUL-MOŞ (N. Densusianu). (Notă: Cele mai multe dintre aceste caracteristici de profil au fost identificate şi de Andrei M. Ludosan). Aceste însuşiri ale Lui Zamolxe sunt tratate în capitolele ce urmează. Profeţiile despre întoarcerea Spiritului Lui Zamolxe printre oamenii din epoca modernă se referă la perioada anilor 2002-2032 e.n.

Reconstituirea literară a vieţii Lui Zamolxe Arianul foloseşte repere istorice cheie interpretate de mine creativ. Astfel, după Herodot (1962, p. 345-346), Zamolxe (Salmoxis, Σαλμόξις în original) a trăit un timp în Samos ca sclav al lui Pitagora, a dobândit avere şi s-a întors bogat printre ai săi şi a practicat ascetismul stând un timp într-o locuinţă subterană. Tot Herodot ne spune că tracii se credeau nemuritori şi practicau sacrificii umane.

Susţin ideea că relatările lui Herodot nu pot fi luate ad literam ci trebuie trecute prin filtrul logicii. Transpar astfel anumite concluzii.

Nu există dovezi istorice care să certifice faptul că un inţelept precum Pitagora ar fi avut sclavi. Zamolxe nu putea să fi fost sclavul lui Pitagora, ci invăţăcel/elev al lui (opinie împărtăşită şi de Gebhardi, Huszti, Oltean – vide bibliografia). Este de asemenea puţin probabil că Zamolxe ar fi dobândit avere în Samos, ci altundeva în lume (vide Viaţa Lui Zamolxe, infra Ubicini, 1886, p. 36). Doctrina nemuririi dacice (Eliade interpretează cuvântul athanatizein ca însemnând „a se face nemuritor” în loc de „a se crede nemuritor”), precum şi felurite practici de ascetism, Zamolxe le-a aprofundat iniţial cu Pitagora.

Considerăm astfel că nemurirea dacică are semnificaţia de constiinţă a nemuririi sufletului.

Din evaluarea mărturiilor istorice este probabil că dacii au practicat sacrificii umane înainte de reformă Lui Zamolxe care, în urmă inţelepciunii pe care o dobândise de la Pythagoras şi în cursul periplului Său spiritual, nu putea promova o astfel de practică violentă. Informaţia lui Herodot despre sacrificiile pe care geţii le făceau, trimiţând soli în cer la Zamolxe, nu are nicio bază logică şi este complet eronată. De remarcat că Mommsen (1856, p. 277 – citat din Musat, 1980, p. 90) afirmă că „Urmarea [apariţiei lui Zamolxe şi a ideologiei sale] a fost cea mai surprinzătoare reformă politico-militară a naţiunii, înfăptuita în acel timp de către regele geţilor, Burebista”. Să observăm atent că aceasta s-a întâmplat cu câteva sute de ani după moartea Lui Zamolxe. Rezultă că reforma a fost făcută după un cod de legi, Legile Lui Zamolxe, păstrate de către daci cu străşnicie, atât sub formă scrisă cât şi sub formă orală.

Strabon în Geografia, VII, 3, 5, menţionează că Zamolxe a obţinut cunostinţe astronomice şi de la egipteni. Se confirmă deci şederea Lui Zamolxe în Egipt. Tot Strabon scrie că Zamolxe a fost Mare Preot, vicerege şi apoi zeificat.

Scriitori mai recenţi fac remarci pertinente referindu-se la Zamolxe.

Astfel Gebhardi (1778, p. 48 – citate din Musat, 1980, p. 91) Îl prezintă pe Zamolxis ca „unul dintre cei mai vechi filosofi greci” şi „care probabil a fost elevul lui Pythagoras” şi „a dat geţilor legi cetăţenesti şi o noţiune despre mântuire şi despre nemurirea sufletului”. Abdolonyme Ubicini descrie drumurile Lui Zamolxe prin lume şi preocupările Sale de excepţie: Zalmoxis a călătorit mult şi de foarte timpuriu. El a vizitat rând pe rând pământurile clasice ale Orientului, a stat un timp în Egipt, la iudei, în Caldeea, instruindu-se pe lângă inţelepţii acestor ţinuturi, consultând magii şi preoţii lor, iniţiindu-se în misterele pe care avea să le introducă mai târziu la geţi. (Ubicini, 1886, p. 36 – citat din Musat, 1980, p. 92).

Stabilind cadrul arian al personajului zeificat Zamolxe, Ion Iosif Russu remarcă faptul că „după concepţia specifică ario-europeană, străvechea zeitate a luat în curând trăsături şi contururi antropomorfe, devenind un personaj divin-uman” (Russu, 2009 [1944-1948], p. 52).

Cartea Viaţa Lui Zamolxe este centrată în jurul a trei apelaţii: a) Zamolxe Arianul, b) Dacii, poporul Lui Dumnezeu, c) Zamolxe, Fiul Lui Dumnezeu.

Apelaţia Zamolxe Arianul se justifică prin apartenenţa poporului dac la grupul popoarelor indo-europene şi ariene. Dacii erau arieni şi indo-europeni, ario-europeni aşa cum afirmă Ion Iosif Russu, (2009 [1944-1948], passim) alături de alte popoare ale lumii antice precum sunt persanii, grecii, latinii, vedicii, hitiţii, etc.

Apelaţia Dacii, poporul Lui Dumnezeu este de asemenea un pilon important pe care se construieşte structura cărţii. Dovezile care susţin apartenenţa divină a poporului dac se sprijină pe câteva elemente fundamentale. În primul rând pe Biblia în limba romană care traduce greşit textul masoretic din limba ebraică, limba originară a Vechiului Testament unde, ca nume ale divinitaţii supreme a evreilor antici se folosesc teonime: Iehova (Iahve), Shabaot, Eli, Elohim, Adonai, etc.

Numele Dumnezeu nu apare nicăieri în Vechiul Testament originar.

Prin deducţie se poate spune că teonimul Dumnezeu a aparţinut dacilor trăitori în aria carpato-dunăreano-pontică şi tracilor din Balcani. Faptul că teonimul Dumnezeu este prezent în Biblia în limbă romană, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, justifică existenţa sa înainte de creştinarea populaţiei trăitoare în Dacia istorică. Cazul Noului Testament este similar, niciunde în textul originar în limbă greacă, numită koine (comună) la vremea scrierii Noului Testament, nu apare teonimul Dumnezeu, ci atribute proprii precum sunt Theos (θεoς – apelaţie dată la acea vreme Lui Zeus) sau Kurios (Κύριος).

Prin urmare prezenţa numelui Dumnezeu în Noul Testament, tradus în limba romană, nu se justifică ci mai degrabă ne arată faptul că teonimul este mai vechi decât momentele în timp ale creştinării dacilor.

Este un fapt cunoscut că unele popoare îşi atribuie apelative ca fii şi fiice ale divinităţilor în care cred. Poporul evreu este numit poporul Lui Iehova. Tot astfel putem considera pe hinduşi ca poporul Lui Visnu, pe zoroastrieni ca poporul Lui Ahura Mazdah, pe musulmani ca poporul Lui Alah şi pe daci ca poporul Lui Dumnezeu.

Apelaţia Zamolxe, Fiul Lui Dumnezeu are de asemenea câteva idei care îi folosesc drept suport. În antichitate exista obiceiul ca anumiţi oameni deosebiţi să fie consideraţi fii sau fiice ale unor divinităţi sau reincarnări ale lor. Pitagora era numit fiul Lui Apollon.

Despre Zeus se scrie că a avut fii şi fiice semidivine precum Hercule, Perseu, Elena din Troia, Pelasgus, Alexandru Macedon şi mulţi alţii.

Cleopatra a VII-a (binecunoscutul personaj istoric din dinastia ptolemeică, regina Egiptului susţinută de către Iulius Cezar) pretindea că era reîncarnarea zeiţei Isis. Există o listă lungă de oameni în istorie cărora li se atribuie filiaţie sau origine divină.

Iisus este numit în Biblia din limba romană Fiul Lui Dumnezeu.

Apelaţia este improprie pentru că nicăieri în textul originar din limba greacă al Noului Testament, reprezentând una din cele două cărţi fundamentale ale iudeo-creştinismului, nu există calificarea – Iisus Fiul Lui Dumnezeu – ci denumirea Fiul Lui Theos (Iios toi Theoi – Υίoς τού θεού) (vide Ioan, 10, 36 în greaca koine). Deşi Iisus (Iησούς) îşi spunea „fiul omului” (iios toi anthropoi – υίoς τού άνθρώπου, vide Marcu, 8, 38), El considera pe tatăl Lui ceresc ca fiind Eli. În Matei, 27, 46, se descrie momentul când Iisus a strigat de pe cruce în limbă aramaică „Eli, Eli, lama sabahtani” care este tradus greşit în greceşte folosind numele Theos – (θεoς). În româneşte este de asemenea tradus greşit, înlocuind numele Eli cu Dumnezeu: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”. Asistăm deci la o „fabricaţie” de texte „sacre” care înlocuiesc teonimele originare cu cele folosite de populaţiile printre care iudeo-creştinismul dorea să pătrundă: zeul Eli se transformă în Theos, ca mai apoi în limba romană să apară teonimul Dumnezeu. Eroarea este şi mai grosieră atunci când se ia în consideraţie faptul că nici în Vechiul Testament originar nu există numele Dumnezeu. Marea greşeală a traducerilor Vechiului şi Noului Testament în limba romană este echivalarea numelor proprii precum sunt Iehova (Iahve), Shabaot, Eli, Elohim, Theos, Kurios cu un singur nume, Dumnezeu, creând astfel o falsă autenticitate. În realitate Dumnezeu, este teonimul dat de către daci divinităţii supreme în care credeau doar ei.

Prin deducţie am considerat că după obiceiul vremii Zamolxe a fost privit de către dacii din antichitate, precum şi după acea perioadă istorică, pană la timpul creştinării ca Zamolxe, Fiul Lui Dumnezeu.

Nu am incă dovezi istorice ale folosirii acestei apelaţii pe care am construit-o ca o inferenţă de idei. În sprijinul acestei ipoteze există cercetările asupra vechimii limbii dace, din care se trage direct limba romană (vide Cuesdean, 2006; Vinereanu, 2008). În limba dacă trebuie să fi existat un teonim asemănător dat divinitaţii supreme Dumnezeu, nume propriu considerat în prezent ca fiind originar din limba latină (Dumnezeu = Domine Deus = Stăpâne Zeu). Teonimul Dumnezeu este fără îndoială precreştin.

Ţin de asemenea să menţionez că Viaţa Lui Zamolxe nu răspunde la multe întrebări pe care cititorii le pot avea cu privire la personajul uman-divin mitic şi legendar Zamolxe, şi la contribuţia sa spirituală.

De exemplu Legile Lui Zamolxe nu le-am putut elabora, lăsând astfel generaţiilor viitoare această sarcină importantă.

Considerăm că reconstituirea creativă, legendară şi mitică, a vieţii Lui Zamolxe Arianul, pe baza resurselor documentare cunoscute pană în prezent, precum şi a deducţiilor şi izvoadelor din religia populară a romanilor prezentă în ethosul neamului românesc, este viabilă.

Octavian Sărbătoare, 2010, Sydney, Australia

One Response to Viaţa Lui Zamolxe

  1. toms store clearance…

    (English) (Română) Viaţa Lui Zamolxe | UNOA phnopwtsqx joszbgsle dfjkqu sunlkk uygciyajolc flwftonryrj…

Leave a Reply